Ghiţă-personajul principal din Nuvela Psihologică:
„Moara cu Noroc”
Mi-am ales acest personaj deoarece unele trăsături ale personalităţii mele se aseamănă cu trăsăturile acestuia.
Ghiţă este personajul principal al nuvelei şi unul dintre cele mai reprezentative personaje realiste din literatura română, impunându-se prin complexitate, dar şi putere de individualizare, ilustrând consecinţe distrugătoare pe care le are asupra omului setea de învuţire. Cheia moralităţii stă în cuvintele bătrânei de la începutul şi sfârşitul nuvelei ce cuprind normele etice care trebuie aplicate şi respectate în viaţă de fiecare om cinstit şi drept. Oricine se abate de la acest adevăr fundamental, se autodistuge prin trăiri zguduitoare, ce duc cu siguranţă spre un sfârşit tragic.
Drama lui Ghiţă se dezvăluie indirect prin faptele şi gândurile lui şi direct prin opiniile celorlalte personaje.
Om harnic şi cinstit, la început el ia în arendă hanul Moara cu noroc, dorind să agonisească atâţia bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea el de cârpit cizmele oamenilor.
Dacă aş fi fost în situaţia personajului aş fi reacţionat la fel, aş fi închiriat un han, la fel ca „Moara cu noroc” să scot profit, să-mi fac un rost în viaţă, cu toate că acesta este în mijlocul pustietăţii, înconjurat din toate părţile de pericol.
Viaţa exterioară a lui Ghiţă este subordonată şi detaşată de viaţa sa interioară, de zbuciumul din mintea şi sufletul său. Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând reacţii, gânduri, trăiri, în cele mai adânci zone ale conştiinţei personajului mai ales prin monologuri interioare. Acţiunile gesturile şi atitudinea lui Ghiţă scot la iveală incertitudinea şi nesiguranţa care-l domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în el de când intră în cârdăşie cu Lică. Încearcă să-şi ai câteva măsuri de protecţie: pistoale de la Arad, doi câini ciobăneşti, îşi angajează o slugă credincioasă, dar teama şi zbuciumul nu-l părăsesc.
Ca oricărui om într-un loc străin, şi mie mi-ar fi fost frică în momentul ţn care venea un străin, mai ales ştiind despre acesta că este cel mai de temut de prin acel loc. Dorind să-mi fac un rost în viaţă de pe urma hanului aş lua măsuri de protecţie înainte să mă întâlnesc cu cel mai rău om din zonă.
Degradarea umană se produce treptat şi sigur. Ghiţă ajunge să regrete faptul că are nevastă şi copii, şi-ar fi dorit să poată zice „prea puţin îmi pasă”, se îndepărtează încet, dar sigur de Ana, relaţiile dintre ei fiind din ce în ce mai reci „îi era parcă nu a văzut-o demult şi parcă îi era să se despartă de dânsa”. Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Sufletul complex şi labil este sfârtecat între dorinţa de a pleca de la Moara cu noroc, rămânând un om cinstit şi tentaţia pe care nu o mai poate controla, a lăcomiei de bani.
Ghiţă îşi face reproşuri â, are remuşcări sincere şi dureroase „iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, că eu nu am să mă iert cât oi trăi pe faţa pîmântului”. Altă dată, într-o efuziune a sentimentelor paterne, îţi deplânge prăbuşirea, căreia nu i se poate împotrivi: „sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi [...] un tată om cinstit[...] tatăl vostru e un ticălos”. Fricos şi laş Ghiţă se afundă tot mai mult în faptele mârşave puse la cale de Lică, momentul decisiv al alunecării fiind mărturia mincinoasă pe care o declară în faţa judecătorilor.
Lăcomia este însă una din trăsături specifice personajului, dar nespecifice personalităţii mele. În acest caz Ghiţă nu a procedat corect, deoarce necunoscându-l pe Lică nu trebuia să se „înhăiteze” cu acesta, mai ales când e vorba de bani, despre care se spune că sunt „ochiul dracului”. Dacă aş fi fost în locul lui, i-aş fi spus lui Lică Sămădăul că am venit la han cu scopul de a câştiga bani pe cale dreaptă nu furând.
Dezumanizare lui Ghiţă se produce într-un ritm alert. Autoanalizându-se, el dă vina pe firea lui slabă, încercând astfel să se scuze faţă de sine şi să-şi motiveze faptele „aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare.”
La fel ca şi Ghiţă şi eu sunt o fire slabă, dar aş face tot posibilul să mă controlez în momentul în care este vorba de bani.
Pentru mine Ghiţă este un model de viaţă: în primul rând mă învaţă să caut ajutor, şi să nu aştept să cadă din cer, iar în al doilea rândmă învaţă să câştig bani pe cale dreaptă, că dacă voi încerca să fur voi ajunge asemeni lui: la început voi rămâne fără familie, iar apoi voi fi ucis cu brutalitate de aşa-zişii tovarăşi.
Ghiţă este un tip evaziv deoarece se lasă uşor influenţat de către Lică şi renunţă la propriile obiective şi anume acelea de a câştiga bani pe cale dreaptă.
Dacă ar trebui să aleg între carte şi film aş opta pentru carte deoarece regizorul filmului are altă viziune asupra cadrului în care se desfăşoară acţiunea. Chiar în filmul realizat după această operă regizorul îşi pune amprenta asupra conţinutului cărţii şi anume finalul lui Lică: în carte acesta moare izbindu-se cu capul de un copac, iar în film Lică intră în moara cuprinsă de flăcări şi sfârşeşte alături de cele două victime ale sale.
